Psihologul Elisabeta Ilie ne vorbeste despre copii de succes si parenting

Parentingul și educaţia unui copil sunt teme care sunt fragile și complexe. La ce se raportează iubirea unui părinte?; Care este limita între îndrumarea și dictarea în viaţă unui copil; punctele slabe si forte ale recompenselor pentru un copil? Sunt câteva dintre întrebările la care ne răspunde doamna psiholog Elisabeta Ilie, vicepreşedinte si co-fondator la Asociația Next Step; psiholog, psihoterapeut, formator la Cabinet individual de Psihologie „Elisabeta Ilie”, formator la Fundația Tineri pentru Tineri.

pf_1422019400

Iubirea părinților se raportează la felul în care se comportă copii. De fapt, iubirea unui părinte, ar trebui să fie necondiționată?

Iubirea dintre părinte și copil este de preferat să fie necondiționată. Este firesc ca părintele să aibă anumite așteptări de la copil, să fie afectat atunci când aceste așteptări nu sunt îndeplinite.Dar acest lucru ar fi bine să nu afecteze iubirea față de copil și acceptarea acestuia necondiționată.

Este de preferat să îi arătam copilului ceea ce ne place și ceea ce nu ne place la comportamentul său asigurându-l tot timpul că este acceptat, iubit. Deexemplu: sunt dezamăgit că l-ai bătut pe x, hai să vedem ce se poate face să rezolvăm această situație, am încredere că vei evita să îi bați pe ceilalți… Nu îi spunem că nu-i iubim, că este un copil rău.

Dacă părintele îi oferă copilului o iubire condiționată în funcție de comportament, de performanță, de ceea ce primește din partea copilului, același lucru îl va face la rândul său și copilul, față de ceilalţi, chiar si de părinți.

 

De ce unii părinți își crează o barierăa propriilor frustrări născute din nerealizarea viselor, prin obligarea propriilor copii să le realizeze?

Acest lucru se întâmpla pentru că nu reuşesc să vadă acest lucru, iar daca reușesc, sunt convinși că aceștia contribuie la binele copiilor.

Părinţii ne povestea frecvent că vor binele copiilor. Eu sunt convinsă că își doresc acest lucru, însă pentru a le oferi acest bine, metodele alese nu sunt cele mai bune de fiecare dată.

Fiecare părinte este de preferat să aibă curajul să se uite către sine, să fie conştientă că este om si poate să facă greşeli, chiar dacăacestea sunt de cele mai multe ori bine intenționate. Mai mult decâtatât, este bine să se detașeze de „fostul” copil (părintele în rolul de copil) și să se concentreze pe „actualul copil”, care are nevoie de dorinţe proprii.

 

Care este limita intre a îndruma și a-i dictata unui copil în viaţă?

A îndruma un copil înseamnă în primul rând a-l cunoaşte si aţine cont de ceea ce îşi doreşte copilul. In procesul îndrumarii, copiluluitrebuie să înveţe să ia decizii pe care să și le asume.. Rolul părintelui este de a îndruma, să-l informeze corespunzător asupra situaţiilor, asupra consecinţelor, fie ele pozitive sa negative, ale diveritelor alegeri. Totodată, este bine sa îl înveţe pe copil sa îşi seteze obiectiveleîn viaţă.

A dicta înseamnă sa îl determinam pe copil să facă ceea ce ne dorim noi să facă, fară să ţinem cont de limitele, nevoile și dorinţele copilului.

 

A fi de succes înseamnă sa iţi valorifici potenţialul la maximul, dar cine stabilește minimul sau maximul potențialului?

Ar fi de preferat ca fiecare părinte să cunoască potenţialul copilului. Este foarte adevărat că poate fi subiectiv. Din acest motiv, pentru a avea o imagine corectă asupra potenţialului, este bine ca părintele sa se consultecu persoanele implicate în creşterea și educareacopilului: cadre didactice, antrenori, psihologi, etc. În momentul de față, cel puțin din punct de vedere psihologic (dezvoltare, aptitudini, emoţii, comportament, inteligenta), se pot evalua copiii înca de la vârstă foarte fragede.

Mereu auzim: mama trebuie „sa aibă răbdare cu…”, „să se ducă la…” etc. Si nu doar o dată vedem femeia surmenată cu nervii la pământ, sunt atât de obosite încât nu mai pot controla nimic, nu mai au poftă de nimic, decât să doarmă și să stea cineva în preajma copiilor, măcar o jumătate de oră. Dar tatăl, unde este?

La această întrebare este bine sa îşi răspundă mamele în cauză. Din experiența mea profesională, pot spune că tatăl nu este prezent din diverse motive: este foarte ocupat  cu a sa carieră; mama nu îi dă voie să se implice, dar învăţă; nu ştie și nici nu vrea să se implice; a agreat de comun acord cu mama ca ea să se ocupe de copil, iar el se ocupă de alte lucruri la fel de importante.

Există încă tendinţa greşită de a se crea „lupul rău” – de care copilul sa ştie de frică. Aceasta metoda nu ajută copilul să se dezvolte, să devină puternic și responsabil.

 

Este bine sa ii învăţam pe copii să îşi asume consecinţa faptelor lor?

 

Rolul unui părinte nu este sa formeze un copil dependent, supus, un bun experiment, ci un copil care sa poată deveni independent, care ştie sa negocieze și să ia decizii pe care să-și le asume.

 

Există o reţetă unică de educație a copilului, sau educaţia se raportează la temperamentul acestuia, la condiţiile de viaţă și  de proveniență a familiei?

 

Nu există o rețetă unică, în schimb există câteva aspecte foarte importante în educaţia copilului: părintele să se cunoască pe sine, sî îşi cunoască limitele personale și rolul de părinte, să îşi seteze aşteptări realiste fațî de propria persoană, fată de ceilalţi – inclusiv de copil, fată de viaţă, să ia deciziile cele mai potrivite pentru dezvoltarea personală, emoţională, socială si cognitivă a copilului. Părintele să folosească metode de disciplinare pozitive. Tot părintele trebuie să cunoască copilul, să îl accepte și să îi iubească dorinţele si aşteptările acestuia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>